Biennale Venezia 2024 | G I A R D I N I
(Miruna Cajvaneanu, Venetia, 3 mai 2024)
Secțiunea cea mai importantă și mai prestigioasă a Bienalei este cea a Grădinilor. Da, la Veneția este cel mai vast parc, o oază de verde în mijlocul lagunei. Aici sunt pavilioanele naționale istorice ale Expoziției, 30 la număr, unele construite acum peste 100 de ani. Cel al Belgiei e în 1909, apoi altele, în principal europene, din anii 20, 30, până la cele mai recente, din anii 90, precum cel al Coreei de Sud. Aici au expus și câțiva din cei mai importanți artiști ai secolului trecut. Lui Picasso, de exemplu, în primii ani, i s-a refuzat expunerea unei opere, considerată nepotrivită.
Pavilionul central, ca și la Arsenale, este dedicat artiștilor selectați, cu expoziții personale. Outsiderii devin mainstream, ce e diferit dobândește scenă. Aloïse spre exemplu este o pictoriță franțuzoaică, a creat în secția de psihiatrie în care a fost închisă, picturile ei sunt originale, puternice, colorate și evocatoare.
Compoziții textile (din nou, în prim plan țesuturi colorate, modele etnice) africane, picturi și fotografii ale unor artiști homosexuali marginalizați, la început de secol trecut. Unele opere sunt explicite, pe o rețea de socializare cu siguranță ar fi blocate sau raportate. Arta trebuie, în formele ei multiple, indiferent de gust, să poată fi exprimată liber. Acum două mii de ani, nuditatea nu era scandaloasă cum e percepută azi în unele medii.
Ne întoarcem către parcursul principal, pe potecile Grădinilor, pentru a face turul pavilioanelor naționale.
Când ajungi în Giardini îți dai seama de ce Bienala e considerată o Olimpiadă. Țările se întrec în a-și etala propria interpretare a temei oficiale. Anul acesta este, cum am amintit, “Străini oriunde” Foreigners Everywhere.
Pentru multe țări cu trecut colonial, expozițiile au o puternică amprentă istorică, de revanșă. Unele răni sunt încă deschise și sângerânde.
Spania, Olanda au transmis un mesaj puternic. La pavilionul Olandei sunt expuse statui realizate de artiști / muncitori pe plantații, sculpturi făcute din pământul argilos, un strigăt între sacru și profan. Trecutul colonial, stereotipuri, îndepărtarea de natură - elemente care se completează în multe expoziții naționale, în măsura și forme diferite. Spania a interpretat tema la 360’, cu o expoziție cat / ca un muzeu în sine.
Ungaria are un pavilion foarte frumos, cu o arhitectură care, ciudat, pare o biserică ortodoxă. Înăuntru e o explozie de culori și tehnologie, pe tema techno zen. Mult tehno, mai puțin zen, prezent mai degrabă în formele obiectelor în mișcare.
Iată, o amprentă a ediției 2024 e reprezentată de culori. Culori multe, aprinse, care îți fură privirea. Iar dacă e furt, clar că simți ca îți lipsește ceva. Culori și forme aprinse, aceleași palete pe care le vezi în draperii și țesături sau pe ecrane futuristice în ipostaze realizate cu Inteligența artificială.
Un exemplu extraordinar este cel al pavilionului Statelor Unite, impecabil din punct de vedere conceptual. Gen cel mai bun elev din clasă, care și-a făcut corect temele. Sculpturi expresive din mărgele, fragmente din Declarația de independență, video cu indigeni. E primul artist nativ care expune în pavilionul american. În ultima sala, cea cu video, nu te puteai opri din dans. Au și insigne colorate, un souvenir de neratat.
Tot pe aceeași temă, dar o interpretare genială a culorilor, e la pavilionul Elveției, unde intrăm într-un pantheon modern, în 4 D, cu zeități feminine colorate și “vii”. Un matrix colorat și puternic.
La polul opus, avem pavolioanele care mi-au lăsat o impresie de angoasă teribilă.
Germania a pus un munte de nisip și pietriș la intrarea în pavilion. Artistul protagonist (normal, german care provine din familie turcă) a creat un univers paralel cu o casă (efectiv) construită în mijlocul pavilionului plină de praf și tristețe, o casă a imigranților de prima generație.
Deși mai curată și super tehnologică, cu fotolii invitante, expoziția pe două nivele a Angliei mi-a lăsat o impresie presantă de neliniște. Ideea principală e apa, ploaia, iar tema e bineînțeles tot legată de colonialism. Eu ador ploaia și apa, dar albastrul închis, metalic cumva, din săli, mi-a tăiat orice entuziasm.
Grecia ar câștiga premiul pentru cel mai angoasant pavilion, la intrare îți vine instant rece pe șira spinării. Lumini intermitente, panouri cu discuri din anii ‘70, mașinării abandonate, bălți cu apă, cauciuc, metal, negru și gri închis.
Apoi sunt pavilioanele unde te liniștești și te pierzi legănat de muzică sau de detaliile ambientale. Franța este pe primul loc în clasamentul meu foarte personal. O lume acvatica, cu creaturi marine legendare, o experiență tactila, vizuală, muzicală.. trăiești din senzații. Culori minunate. Te simți un căluț de mare plutitor. Aceeași senzație de pace și ordine ți-o dă pavilionul minimal al Canadei.
Și te simți copil când te uiți la sculptura neagră de la pavilionul Coreei de Sud, suspendată, un fel de emoji negru, sub forma unui Cupid de social network. Din nări îi iese parfum sub formă de aburi.
Un altfel de miros găsești la pavilionul Japoniei, unde artista a creat instrumente care cântă singure, mișcate de aburii și lichidul care se formează în urma procesului de fermentare a unor fructe expuse pe piese de mobilier elegante. Fructele cred ca erau proaspete pe 20 aprilie, când s-a inaugurat Bienala. Cred ca le vor înlocui din când în când. Oare e nevoie de prezență constantă a artistei?
Gloanțe versus maracas - simboluri indigene elocvente la pavilionul Braziliei. Conflictul între trecutul comunist și stereotipuri occidentale la Serbia, grație în pas de balet și cabine telefonice vechi la Austria, evocarea teatrală a revoltelor anti coloniale la Egipt.
O girafă în captivitate are o inimă care cântărește cu 12 kilograme mai puțin (fostul pavilion al Cehoslovaciei).
La Bienală, cum am spus, e și politică. Pavilionul Israelului e închis și păzit de soldați. Rusia și-a cedat anul acesta pavilionul Boliviei, care a încercat să umple spațiul imens cu costume populare, fotografii ale indigenilor, și, foarte potrivit, alungătoare de spirite rele imense.
Polonia prezintă un documentar foarte interesant: cetățeni normali sunt invitați să imite sunetele sirenelor în timpul unui atac aerian, exact la granița cu Ucraina.
Un pavilion din toate este, pe cat de simplu și sobru, pe atât de convingător. Cel al Australiei. Un spațiu imens, cu pereți asemenea unor table negre, pe care sunt scrise cu cretă nume. Un Arbore genealogic imens, unde numele indigene, (ca) o limbă pe cale de disparitie, scrise cu cretă albă, se pierd, odată cu identitatea uneia din cele mai vechi populații. Mii de nume, de la rândul trei nici nu le mai vezi, ca memoria. În mijloc, pe o platformă impersonală și sugestivă, sute dosare cu hârtii, rapoarte cu torturi sau experimente, unde numele victimelor sunt acoperite cu linii negre, pentru a le proteja, chiar și postum, identitatea și fragilitatea.
Impresiile, după a doua zi de la Bienala, încă nu s-au sedimentat, dar vizita a creat un teren fertil pentru a reflecta și a medita. O îmbogățire pentru un suflet, pentru intelect.
Despre doi artiști care mi-au plăcut în mod deosebit și despre pavilionul României, în următoarea postare!
