Cât durează memoria - Întâlnire cu Liliana Nechita

Cât durează memoria? Ce capacitate avem să ne amintim bucuriile? Dar suferința? Am uitat (deja) cum a fost comunismul?

Întrebări pe care ți le pui la întâlnirea cu Liliana Nechita, care și-a prezentat ieri, la Ambasada României în Italia, cartea “Pâine cu ceva - Amintiri, ca să se știe cum se trăia în comunismul oamenilor simpli”. 

De obicei, când mergi ca jurnalist la evenimente sau întâlniri, în timp ce asculți, deformarea profesională te face să te gândești deja la structura unui posibil material, la idei, la fraze cu impact, la informații transmise. La un posibil titlu. 

Ieri, pentru mine, aproape tot ce a spus Liliana era material “de titlu”. E o scriitoare care știe foarte bine să povestească suferința, suferințele. Ale ei, ale noastre. Dinainte de ‘89, după ‘89, ale românilor din România și ale românilor din Italia. “De ce povestește doar umbrele, de ce scrie doar despre părțile negre ale comunismului ceaușist” a întrebat-o cineva din public, care și-a amintit cu nostalgie învăluită în farmec studenția la căminul Pușkin din Iași. Liliana Nechita i-a citit un fragment din carte despre decrețeii abandonați și mamele muribunde interogate de securitate. Mai era loc de lumină acolo?

Am transcris și redau fragmente de la întâlnirea de ieri, urmând firul cronologic al discursului. 

NUCA DIN GEANTĂ 

“De ce am mereu o nucă în geantă. Ca să nu uit niciodată ca am suferit de foame. Am venit la muncă în Italia (a lucrat ca “badante”n.r.). Culegeam nuci pe jos în Basilicata ca să am ceva când îmi era foame. Am încercat toată viața sa supraviețuiesc”.

DE CE AM PLECAT DIN ROMÂNIA 

“Am decis sa plec (din România) când nu mai aveam bani de lapte. Fiica mea cea mică avea 18 ani. Nici nu era vorba de bani de banchet. Mi-a cerut un litru de lapte”.

“Inainte de ‘89 nu știam ce sunt portocalele, bananele. Am văzut o coajă de portocală pe jos și am zis, deci există!”

DE CE AM SCRIS CARTEA 

 “Acum, fata mea îmi spune că nepoțelul meu TREBUIE  sa mănânce 2,3 banane. Trebuie! Iar cealaltă fată voia o suzetă BIO pentru cealaltă nepoțică! Noi mâncam pâine cu ceva. Mi-am dat seama că fetele mele, născute în 1987 și 1988 nu știau cine sunt, cum am trăit. De aceea am scris cartea, ca să știe ele, ca să se știe”.

“Scriu ca să schimb ceva. Când cartea a fost tradusă în italiană și au citit-o și cei la care lucrau ingrijitoarele, au început să mai umple frigiderul. Ceva am schimbat”. 

COMUNISMUL ITALIAN 

“Mulți italieni, printre care și Nicola, soțul meu se declara comuniști și sunt mândri ca sunt comuniști. Dar au avut un altfel de comunism față de ce am trăit noi. Ei nu cunosc dictatura. Berlinguer lupta pentru drepturi sociale”. 

ÎNTRE DOUĂ LUMI

“Nu poți să uiți te scuturi de România chair dacă trăiești ani de zile în străinătate. Eu trăiesc în Italia. Noi trăim acolo (în România, n.r) aici trăim doar cu munca noastră.

Eu la orice oră știu cât costa o pâine în România și când plouă. Îmi sun fetele și le zic: atenție o să plouă. Când fac cafeaua dimineața ascult știrile din România, apoi pe cele din Italia. Adevărul e că vrem sa ne întoarcem”.

“Trăim între doua lumi, ne e dor de acolo aici si acolo. La Termini mi s-a întâmplat să-mi  zic “ce bine am ajuns acasă”, dar când intru cu avionul deasupra României, de fiecare dată încep să plâng”.

“De ce nu m-am întors încă? Pentru că ei, care sunt  încă în România, au nevoie de ajutorul nostru”.

“Nu toți știu cum am trăit noi aici. Foarte multă lume din sfere înalte trăiește in clopotul de sticlă. Eu scriu pentru oamenii necăjiți. Ei citesc și apoi îmi scriu mesaje că s-au recunoscut. Și eu sunt mică si necăjită”. 

ÎNTOARCEREA 

“Aș vrea să am, caut, o căsuță în Vrancea, cu grădină cu flori. Să stăm șase luni în fiecare țară. De ce nu căsuță în Italia?  Aici nu cresc gutui.”

“Toți spun că nu se întorc, dar toți vor să se întoarcă, și apoi toți amână. Caut casă, mă uit la anunțuri online. Văd că mulți diasporeni caută casă în România, pun anunțuri”. 

“Când scriu nu plâng, mă enervez” - (precizează pentru că, in timpul întâlnirii, s-a emoționat și a avut lacrimi in ochi de mai multe ori).

ORFANII ALBI

“O carte foarte grea de scris a fost “Păpușa din noroi” despre orfanii albi. Am primit un mesaj de la un copil cu mama în Italia, care m-a întrebat după ce a citit “Cireșe Amare” (despre viața grea a româncelor îngrijitoare) de ce nu scriu și despre cum trăiesc copiii cu mame plecate în străinătate la muncă. Copiii aceștia nu se simt iubiți. Unul din el la 13 ani voia sa se sinucidă. Acum sunt bine. Am povestit despre 7, 10 copii, cu relații complet deteriorate în familie”. 

“Știu că eu cu cărțile mele răscolesc răni dar trebuie sa le răscolesc. Trebuie să  știm că suntem bolnavi, ca să ne facem bine”.

DE CE NU SE ÎNTORC ROMÂNII ACASĂ 

“Mulți nu se întorc din cauza sistemului sanitar 

Am plâns la spital aici în Italia la cât de frumos s-au purtat cu mine. M-au spălat, pieptănat, ajutat cu valiza la ieșirea din spital. Bunica mea a murit în spital în România. I-au pus o perfuzie și au uitat de ea timp de 10 ore. Mama mea a ajuns la spital și o asistentă a însoțit-o la baie seara și a lăsat-o acolo. Nu a chemat ajutor, a rămas pana dimineața. Nu uitaseră de ea. Asistenta dimineața a venit și i-a spus: vezi dacă îmi dădeai 10 lei veneam. Mama ii dăduse doar 5 lei, nu știa că trebuie 10”.

“La ghiseu aici sunt mereu politicoși, nu îți arunca documentele în față. Oamenii s-au săturat să fie tratați urât”.

“Eu îmi caut de muncă în Romania m-as întoarce la nepoței, să mă joc cu ei. Salariile sunt sun 500 euro, prețurile sunt ca aici și nu suntem toți in IT. De aia nu ne întoarcem. Am făcut un sondaj printre românii de aici. S-ar întoarce  mai mult de jumătate pentru un salariu de 600 euro, dar salariile sunt cam de 300. E mare diferență între orașele mari si altele, între Brașov sau București și un oraș din Vrancea”. 

NOSTALGICII

“Diferența între ce era înainte de 89 și acum? Libertatea e fundamentală. Pentru cine se întreabă care e, citiți cartea, e prea mult de spus”.

Ce facem cu nostalgicii

“Poate nu au capacitatea să-și ia viața in mâini”.

“În comunism am învățat că se poate trăi fără nimic, poți sta fără sa protestezi. De asta  noi am fost traumatizați, am trăit cu teamă”

MATEI VIȘNIEC 

Matei Vișiniec a fost prezent la întâlnirea moderată foarte bine de jurnalista TVR Irina Pacurariu, și a asemănat-o pe Liliana Nechita cu Panait Istrati, are capacitate să redea ce a trăit, să povestească “drama gigantica pe care o trăiește România prin libertate”, fără autoficțiune. “Nu rămâne nimeni netransformat după ce citește o pagina a dumneavoastră”. 

MEMORIA 

Mă reîntorc la întrebările pe care mi le pun în timpul întâlnirii. “Cât de repede putem uita?” “Cât durează memoria?”

Memoria ne ajută să învățăm din trecut. Durează atât timp cât avem amintiri. Are un scop. Pericolul de a uita opresiunea și formele ei nici nu e așa departe în timp sau în spațiu. Unul din pericole e opusul amintirii exacte, e “idealizarea trecutului”, cum spunea Ambasadorul Gabriela Dancău la începutul întâlnirii. Opresiunile sunt la doi pași, sau “dietro l’angolo” cum spun italienii, iar Ucraina e un exemplu. Privită astfel, cartea Lilianei Nechita e “un duș, rece, chiar înghețat”. De care avem nevoie. 

Dacă uităm, spune la un moment dat Liliana,  “mâine poimâine se poate întâmpla să căutam din nou coji de portocale pe jos”.