România în Uniunea Europeană, aniversare de 15 ani
In ianuarie 2007, de la o zi la alta, sute de mii de români aflați în Italia au intrat în “legalitate”. Pe 31 decembrie aveau statut de “clandestin”, de la 1 ianuarie au devenit cetățeni europeni. În piețele din Peninsulă românii sărbătoreau: țara noastră intrase în sfârșit în clubul select al țărilor europene. In sfârșit eram acolo unde ne doream să fim. De UE ne legau și “buzunarul”, și valorile, pe care mulți dintre noi le vedeam materializate în acea idee de Europă în care credeam.
Au trecut 15 ani de atunci. 2007 - 2022: criza din 2008, Brexit, pandemia, războiul, criza energetică.
Pe plan politic european, partidele și grupările euro-sceptice au devenit vizibile și vocale în multe țări, ba chiar au ajuns la guvernare.
Acum câteva săptămâni, tot în Italia, mi s-a întâmplat să aud, de la doi români și un basarabean “cât rău ne-a făcut UE” și pronosticuri fără bază despre “destrămarea Uniunii în 3, 4 ani”. În țară, sunt deja active diferite curente antieuropene, alimentate de forme de propagandă mai ales în mediul online.
Cum s-a ajuns aici? Cât de mare e efectul propagandei ? Care e raportul statelor membre cu UE, și, mai ales, care e legătura cetățenilor cu acea “comunitate” din care fac parte (noi, românii, de 15 ani)? Ce trebuie făcut pentru a recrea relația de încredere în instituțiile europene, în ideea de Europa unită?
Merită să sărbătorim, și, dacă da, ce anume?
În frenezia postpandemică, în ianuarie 2022 foarte puțini sunt cei care s-au oprit un moment să facă o evaluare, să realizeze că au trecut (deja) 15 ani. Ar fi fost binevenit un moment de meditație aici, în Italia. Apoi, a venit războiul, am fost luați pe nepregătite de valurile de refugiați, ne-am dat seama că la doi pași de granițe cad bombe, trec tancuri, mor sute de oameni. Granițele noastre, granițe UE. Cine s-a mai gândit să sărbătorească sau să facă un bilanț?
Ieri, la Roma, s-au marcat 15 ani de apartenență a României la familia europeană. Un eveniment instituțional, care s-a desfășurat la Institutul Luigi Sturzo, într-o sală impozantă situată într-un edificiu din secolul XVI din centrul Romei, Palatul Baldassini, bijuterie arhitecturală a Renașterii.
“România în UE, o poveste de succes”, s-a repetat în cadrul evenimentului. Cumva, un stereotip de ceas aniversar. O poveste de succes, cu final în “stand by”, s-ar putea adăuga. De ce, explic mai jos.
România a beneficiat de ajutorul Uniunii în multe domenii (ambasadorul Gabriela Dancău a enumerat fondurile pentru infrastructură, investiții, lupta împotriva corupției, acces la piața comună, libera circulație etc). Mihaela Ștefan Simion, director general în MAE România, a adăugat și îmbunătățirea standardelor de guvernare (adevărat, dar nu de ajuns) și creșterea nivelului de trai (documentabilă, reală). România și-a făcut și “temele” ca stat membru, cu un “pro european spirit”, participând activ la procesele decizionale, susținând principiile de unitate și solidaritate. Poziționarea cu privire la criza din Ucraina și gestionarea peste așteptări fluxului de refugiați (cu suportul decisiv al societății civile) constituie dovezi recente și convingătoare.
Și totuși, România e, de ani de zile, în anticamera clubului și mai restrâns, Schengen, ca să nu mai vorbim de zona euro, un orizont și mai ambiguu.
Dincolo de Schengen, dar legat in context geostrategic, un alt subiect dezbătut ieri a fost extinderea UE la est sau sud est. Înainte de a vorbi despre o extindere treptată a Uniunii (prematur cred să ne imaginăm o Europă cu 30/35 membri - “trebuie să fim pregătiți pentru o UE cu 30, 35 de membri”, a spus Nicoletta Pirozzi de la Instituto Affari Internazionali precizând că avem de-a face cu o “oboseală a extinderii” - “enlargement fatigue”), nu ar fi indicat să consolidăm ce avem deja?
Prea puțin s-a amintit de curentele suveraniste din UE, un potențial tsunami- exit. (La doi pași de Palatul Baldassini, unde avea loc evenimentul aniversar, își luau locul în parlament noii deputați și senatori italieni. Poate cel mai eurosceptic parlament italian dintotdeauna. Elefantul din cameră.)
Am văzut că, din februarie, ochii Europei sunt țintiți, cu îngrijorare, spre granița estică a Uniunii, din care 600 km sunt ai României, cum arăta și Armando Melone, analist politic la Reprezentanța Comisiei Europene în Italia în intervenția sa. Despre “importanța geostrategică” a României a vorbit pe larg și Vincenzo Celeste, director general în cadrul MAE Italian.
Faptul că România ocupă o poziție geostrategică fundamentală nu e o noutate sau un secret. Zona e “caldă”, vizibil, din 2014. Și totuși pare că avem de-a face cu o criză care a luat Uniunea prin surprindere și o constrânge să ia decizii din scurt. Criza securității e dublată de criza energetică.
Dacă agenda UE se scrie cu ochii îndreptați la Est, prioritățile, mai mult decât oricând, se orientează mai degrabă pe principiul piramidei lui Maslow. Nevoi fiziologice, nevoi de securitate și abia după nevoile de apartenență, stimă etc.
În această optică, România are și poate avea un rol și mai important în UE. Fostul ambasador Magheru, de la think tankul New Strategy Center a vorbit foarte bine despre rolul porturilor noastre de la Marea Neagră (transport - energie- securitate). Schengen e doar primul pas, de realizat urgent.
Dincolo de stereotipuri, dincolo de un complex al “Cenușăresei din anticameră”, putem avea un happy-end. Dar trebuie să facem curățenie acasă cu adevărat (corupție, birocrație etc) și să avem încredere mai multă în noi înșine.
Încredere în primul rând în noi, ca cetățeni, prima celulă a unui organism viu. E nevoie de un nou pact, construit pornind atât de la resurse și “buzunare” (Vincenzo Celeste amintea de originea Uniunii, de Comunitatea Cărbunelui și Oțelului, realizată tocmai pentru a evita un nou război) dar pornind și de la valori împărtășite.
Un pact care să aibă în centru cetățenii și să iasă din contextul instituțional, privilegiat și prea des stereotipat.
Euforia din piețele italiene, printre românii din Italia, la 1 Ianuarie 2007, era reală și venea din suflet. Acolo sunt și semințe bune pentru viitor.
Nessun commento:
Posta un commento