Cât durează memoria - Întâlnire cu Liliana Nechita

Cât durează memoria? Ce capacitate avem să ne amintim bucuriile? Dar suferința? Am uitat (deja) cum a fost comunismul?

Întrebări pe care ți le pui la întâlnirea cu Liliana Nechita, care și-a prezentat ieri, la Ambasada României în Italia, cartea “Pâine cu ceva - Amintiri, ca să se știe cum se trăia în comunismul oamenilor simpli”. 

De obicei, când mergi ca jurnalist la evenimente sau întâlniri, în timp ce asculți, deformarea profesională te face să te gândești deja la structura unui posibil material, la idei, la fraze cu impact, la informații transmise. La un posibil titlu. 

Ieri, pentru mine, aproape tot ce a spus Liliana era material “de titlu”. E o scriitoare care știe foarte bine să povestească suferința, suferințele. Ale ei, ale noastre. Dinainte de ‘89, după ‘89, ale românilor din România și ale românilor din Italia. “De ce povestește doar umbrele, de ce scrie doar despre părțile negre ale comunismului ceaușist” a întrebat-o cineva din public, care și-a amintit cu nostalgie învăluită în farmec studenția la căminul Pușkin din Iași. Liliana Nechita i-a citit un fragment din carte despre decrețeii abandonați și mamele muribunde interogate de securitate. Mai era loc de lumină acolo?

Am transcris și redau fragmente de la întâlnirea de ieri, urmând firul cronologic al discursului. 

NUCA DIN GEANTĂ 

“De ce am mereu o nucă în geantă. Ca să nu uit niciodată ca am suferit de foame. Am venit la muncă în Italia (a lucrat ca “badante”n.r.). Culegeam nuci pe jos în Basilicata ca să am ceva când îmi era foame. Am încercat toată viața sa supraviețuiesc”.

DE CE AM PLECAT DIN ROMÂNIA 

“Am decis sa plec (din România) când nu mai aveam bani de lapte. Fiica mea cea mică avea 18 ani. Nici nu era vorba de bani de banchet. Mi-a cerut un litru de lapte”.

“Inainte de ‘89 nu știam ce sunt portocalele, bananele. Am văzut o coajă de portocală pe jos și am zis, deci există!”

DE CE AM SCRIS CARTEA 

 “Acum, fata mea îmi spune că nepoțelul meu TREBUIE  sa mănânce 2,3 banane. Trebuie! Iar cealaltă fată voia o suzetă BIO pentru cealaltă nepoțică! Noi mâncam pâine cu ceva. Mi-am dat seama că fetele mele, născute în 1987 și 1988 nu știau cine sunt, cum am trăit. De aceea am scris cartea, ca să știe ele, ca să se știe”.

“Scriu ca să schimb ceva. Când cartea a fost tradusă în italiană și au citit-o și cei la care lucrau ingrijitoarele, au început să mai umple frigiderul. Ceva am schimbat”. 

COMUNISMUL ITALIAN 

“Mulți italieni, printre care și Nicola, soțul meu se declara comuniști și sunt mândri ca sunt comuniști. Dar au avut un altfel de comunism față de ce am trăit noi. Ei nu cunosc dictatura. Berlinguer lupta pentru drepturi sociale”. 

ÎNTRE DOUĂ LUMI

“Nu poți să uiți te scuturi de România chair dacă trăiești ani de zile în străinătate. Eu trăiesc în Italia. Noi trăim acolo (în România, n.r) aici trăim doar cu munca noastră.

Eu la orice oră știu cât costa o pâine în România și când plouă. Îmi sun fetele și le zic: atenție o să plouă. Când fac cafeaua dimineața ascult știrile din România, apoi pe cele din Italia. Adevărul e că vrem sa ne întoarcem”.

“Trăim între doua lumi, ne e dor de acolo aici si acolo. La Termini mi s-a întâmplat să-mi  zic “ce bine am ajuns acasă”, dar când intru cu avionul deasupra României, de fiecare dată încep să plâng”.

“De ce nu m-am întors încă? Pentru că ei, care sunt  încă în România, au nevoie de ajutorul nostru”.

“Nu toți știu cum am trăit noi aici. Foarte multă lume din sfere înalte trăiește in clopotul de sticlă. Eu scriu pentru oamenii necăjiți. Ei citesc și apoi îmi scriu mesaje că s-au recunoscut. Și eu sunt mică si necăjită”. 

ÎNTOARCEREA 

“Aș vrea să am, caut, o căsuță în Vrancea, cu grădină cu flori. Să stăm șase luni în fiecare țară. De ce nu căsuță în Italia?  Aici nu cresc gutui.”

“Toți spun că nu se întorc, dar toți vor să se întoarcă, și apoi toți amână. Caut casă, mă uit la anunțuri online. Văd că mulți diasporeni caută casă în România, pun anunțuri”. 

“Când scriu nu plâng, mă enervez” - (precizează pentru că, in timpul întâlnirii, s-a emoționat și a avut lacrimi in ochi de mai multe ori).

ORFANII ALBI

“O carte foarte grea de scris a fost “Păpușa din noroi” despre orfanii albi. Am primit un mesaj de la un copil cu mama în Italia, care m-a întrebat după ce a citit “Cireșe Amare” (despre viața grea a româncelor îngrijitoare) de ce nu scriu și despre cum trăiesc copiii cu mame plecate în străinătate la muncă. Copiii aceștia nu se simt iubiți. Unul din el la 13 ani voia sa se sinucidă. Acum sunt bine. Am povestit despre 7, 10 copii, cu relații complet deteriorate în familie”. 

“Știu că eu cu cărțile mele răscolesc răni dar trebuie sa le răscolesc. Trebuie să  știm că suntem bolnavi, ca să ne facem bine”.

DE CE NU SE ÎNTORC ROMÂNII ACASĂ 

“Mulți nu se întorc din cauza sistemului sanitar 

Am plâns la spital aici în Italia la cât de frumos s-au purtat cu mine. M-au spălat, pieptănat, ajutat cu valiza la ieșirea din spital. Bunica mea a murit în spital în România. I-au pus o perfuzie și au uitat de ea timp de 10 ore. Mama mea a ajuns la spital și o asistentă a însoțit-o la baie seara și a lăsat-o acolo. Nu a chemat ajutor, a rămas pana dimineața. Nu uitaseră de ea. Asistenta dimineața a venit și i-a spus: vezi dacă îmi dădeai 10 lei veneam. Mama ii dăduse doar 5 lei, nu știa că trebuie 10”.

“La ghiseu aici sunt mereu politicoși, nu îți arunca documentele în față. Oamenii s-au săturat să fie tratați urât”.

“Eu îmi caut de muncă în Romania m-as întoarce la nepoței, să mă joc cu ei. Salariile sunt sun 500 euro, prețurile sunt ca aici și nu suntem toți in IT. De aia nu ne întoarcem. Am făcut un sondaj printre românii de aici. S-ar întoarce  mai mult de jumătate pentru un salariu de 600 euro, dar salariile sunt cam de 300. E mare diferență între orașele mari si altele, între Brașov sau București și un oraș din Vrancea”. 

NOSTALGICII

“Diferența între ce era înainte de 89 și acum? Libertatea e fundamentală. Pentru cine se întreabă care e, citiți cartea, e prea mult de spus”.

Ce facem cu nostalgicii

“Poate nu au capacitatea să-și ia viața in mâini”.

“În comunism am învățat că se poate trăi fără nimic, poți sta fără sa protestezi. De asta  noi am fost traumatizați, am trăit cu teamă”

MATEI VIȘNIEC 

Matei Vișiniec a fost prezent la întâlnirea moderată foarte bine de jurnalista TVR Irina Pacurariu, și a asemănat-o pe Liliana Nechita cu Panait Istrati, are capacitate să redea ce a trăit, să povestească “drama gigantica pe care o trăiește România prin libertate”, fără autoficțiune. “Nu rămâne nimeni netransformat după ce citește o pagina a dumneavoastră”. 

MEMORIA 

Mă reîntorc la întrebările pe care mi le pun în timpul întâlnirii. “Cât de repede putem uita?” “Cât durează memoria?”

Memoria ne ajută să învățăm din trecut. Durează atât timp cât avem amintiri. Are un scop. Pericolul de a uita opresiunea și formele ei nici nu e așa departe în timp sau în spațiu. Unul din pericole e opusul amintirii exacte, e “idealizarea trecutului”, cum spunea Ambasadorul Gabriela Dancău la începutul întâlnirii. Opresiunile sunt la doi pași, sau “dietro l’angolo” cum spun italienii, iar Ucraina e un exemplu. Privită astfel, cartea Lilianei Nechita e “un duș, rece, chiar înghețat”. De care avem nevoie. 

Dacă uităm, spune la un moment dat Liliana,  “mâine poimâine se poate întâmpla să căutam din nou coji de portocale pe jos”.

E “cutremur” în Italia după alegeri?

 1- E victoria dreptei sau extremei drepte?

2- E un cutremur sau o “scuturătură” moderată?

Iată ce se întreabă presa internațională după victoria coaliției de dreapta și victoria înregistrată de partidul Fratelli d’Italia

condus de Giorgia Meloni.

Iată câteva gânduri la cald pe care le-am scris a doua zi după alegeri, pe care le-am prezentat / elaborat și în cadrul unei emisiuni TVR internațional din aceeași seară!

Link emisiune Aici: https://youtube.com/watch?v=TaJAUuuvCGQ&feature=share

Cred că în Italia și în alte țări membre tradiționale ale UE, partidele considerate extremiste sau “antisistem”, odată ajunse “în sistem” și-au pierdut repede și mult din avântul și tonurile extremiste. S-a văzut recent cu Mișcarea 5 Stele sau Salvini. 

Au atins cote maxime de popularitate, mizând pe mesaje populiste care “prind” la o bună parte din electorat, să ne amintim se celebrele “vaffa days”! 

Fratelli D’Italia au beneficiat de alegerea de a rămâne unicul partid în opoziție asumată, când a fost ales Draghi în fruntea guvernului tehnic.  Nu au lipsit mesajele extremiste atunci. Dar, în discursul victoriei de aseară, tonul a devenit unul pacifist. Meloni l-a citat pe Sf. Francisc și a spus că va începe prin a face  “ceea ce e necesar, pentru a continua cu ce e posibil”. Cine are urechi de auzit, să audă.

Revenind: odată ajunse la guvernare, partidele extremiste au luat în scurt timp contact cu realitatea: economia e o chestiune serioasă și complexă, nu e de ajuns să spui că ”tai din taxe”, “mărești salarii sau ajutoare”. 

Dacă nu ai persoane competente care să transpună în fapte promisiunile, sau măcar să încerce, îți pierzi rapid capitalul de popularitate. Iar în 2022, în scenariu post pandemie, cu un război și o criză energetică la doi pași, timpul trece mult mai repede. Tic tac.

La fel, politica externă e la fel de complexă: Italia face parte din coaliții, organizații, în baza unor acorduri precise, care nu se pot schimba pentru că așa a promis în campanie un partid cu 25% voturi. 

Același lucru cu schimbarea Constituției. Sunt mecanisme complexe și indelungate (din fericire). 

A câștiga alegerile nu înseamnă a face ce vrei tu. Înseamnă a face ce vrei sau ce poți din ce vrei, in limita cadrului legal. 

Și depinzi oricum de o coaliție. Care până acum a fost compactă, dar să nu uităm că două din partide sunt conduse de doi bărbați (Berlusconi și Salvini) cu un ego enorm și puțină dorință de a lucra în echipă. Care probabil au urcat în barca învingătorului cu planuri alternative bine pregătite. 

Giorgia Meloni a încasat o victorie cu un gust amar. A încercat să-și curețe imaginea de multe din petele extremiste care i se atribuiau (pe drept). A proiectat o imagine mai moderată, încercând să-și însușească și ceva din autoritatea lui Draghi. Vezi poziția clară față de NATO, spre deosebire de alți colegi de coaliție. 

A mai ieșit câte un schelet din dulap, a mai și lăsat câte un tablou pentru nostalgici. Trecutul ei, în noua ipostază de viitor conducator (dacă va ajunge) o trage în jos ca o greutate invizibilă atârnată de gât. 

Nu e de ajuns să te îmbraci în roz sau verde diafan sau să zâmbești cu ochii mari în afișe. Cei care te-au votat au în minte discursurile înflăcărate și vocea stridentă din toți anii trecuți. Dar un premier nu își poate permite să urle. 

Personajul “Giorgia” a fost demonizat ușor excesiv în presă, atât națională cât și internațională. Trebuie căutate rădăcinile nemulțumirii care au dus la votul pro FDI. 

Politica italiană nu e ca cea din Ungaria sau Polonia. Pentru că societatea italiană, cu bune, cu rele, are o experiență democratică mai consolidată și o imunitate mai bună față de pericole extremiste. Au trecut cu toții prin multe, au avut asasinate politice, conflicte și manifestații violente. 

Acum, mai ales după ce am avut alianțe tip Conte- Salvini, îmi pot imagina că există mereu căi de dialog între cei mai “îndepărtați” protagoniști ai scenei politice.

În Italia se spune că multe lucruri se rezolvă la masă sau discutând la o cafea. În mediul de afaceri așa se întâmplă. Mai ales dacă sunt interese comune mai presus de orgolii politice.  

Italia nu are niciun interes sa piardă fondurile PNRR de la UE. La fel se întâmplă când sunt pericole comune la orizont, nu e timp pentru discuții sau proiecte extremiste. Iar, vorba serialului, iarna se apropie rapid.

David și apa, fenomenul Popovici, cronică de la Roma

15 august 2022, Foro Italico, Roma

La 18:06 David Popovici sare în bazinul central, super favorit, iar după 1’42”97 stabilește un nou record, mondial la juniori, câștigând si a doua medalie de aur europeană în 48 de ore!

VIDEO AICI: https://fb.watch/eXBOEEoZg0/ 

Am intrat, cu 25 de minute înainte, în tribuna Monte Mario, la doi pași de standul de plecare start, cu emoții la maxim. În minte cu zeci de știri, comentarii, titluri de articole citite în ultimele săptămâni despre revelația înotului mondial: David Popovici. 

Românul David Popovici, pentru noi, motiv de mândrie și extaz. Deja adoptat de italieni și de presa din Peninsulă (Il Messaggero a scris că nu mai e “doar” român, e un campion “al nostru”).

Prima oară, pentru mine, la o competiție de înot internațională. Atmosfera incendiară, în timp ce în bazin se fac ultimele încălziri înainte de programul seral, care se respectă la minut, la secundă. Muzică antrenantă, public plin de entuziasm, grupuri de suporteri de toate națiile. 

Pe lângă italieni, cei mai numeroși evident, sunt suedezii (printre primii la medalii), îmbrăcați în galben, francezi, câțiva spanioli, câțiva greci. Si mulți români. Ne vedem, ne zâmbim, fluturăm tricolorul. Majoritatea sunt români din Italia, unii cu copii în brațe și ochi umezi de emoții. Deși încă nu a început marea finală.

Sunt prevăzute 5 finale, 5 semifinale și 5 ceremonii de premiere. În două ore și puțin. Cea mai așteptată e “200 m freestyle men”. A lui David.

În fața noastră, trec spre vestiare campionii, după încălzire. O paradă de vikingi suedezi, gladiatori italieni, corpuri perfecte, sculptate, asemenea statuilor grecești. 

E 18:05. Nici nu știu când a trecut prima finală, Butterfly women, calculăm secundele până începe finala lui David. 

Iată-i, unul după altul, finaliștii de la 200 m. Ultimul chemat și prezentat cu onoruri e el, favoritul cursei, pe culoarul 4. Cel rezervat campionilor. Din glasul comentatorului, se înțelege cât de multe așteptări sunt legate de finală și cât de iubit e deja. Îl aplaudă toți, inclusiv cele două adolescente italience de lângă noi, în stanga, și familia de belgieni din dreapta noastră. 

David e concentrat, se vede. Serios. E primul care, imediat ce intră la marginea piscinei, își scoate tricoul alb și începe să arunce cu apa din bazin pe el. Primul contact. Se uită înainte. Apoi, se bate pe piept, încălzindu-și muschii. Un ritual precis, pe care am învățat deja să-l cunoaștem.

Se dă startul! Sunt câteva secunde, singurele, de liniște absolută. Un șuierat specific al publicului, după start, când toți concurenții plonjează. Apoi, două secunde și începe muzica, antrenantă, și comentariul speakerului, in engleză si italiană, in crescendo. 

Primul bazin, prima întoarcere, iar David se detașează deja de grup. “Oare vom avea un nou record?”, se întreabă comentatorul, in timp ce publicul urmărește cursa cu sufletul la gură. 

Românii din tribună strigă, flutura steagul, “Hai David” sau “Vai, Dàvid”, în italiană cu accentul pe a, nici nu mai contează. Si nu doar românii strigă și-l încurajează! La finala de 100 m, la recordul mondial al românului, strigătul publicului de pe Foro Italico a atins 117.5 decibeli, ca “un jet care decolează”.

A doua, a treia întoarcere, David se distanțează și se văd brațele lui largi, subțiri, cum taie apa efectiv. E o diferență perceptibilă și de noi, care nu ne pricepem la inot de campionat. 

E diferit, înoată diferit. Ușor, sigur și (mi se pare mie, de sus) calm. Ca un dans, ca un delfin care survolează suprafața apei. 

Ultimul bazin, ultimii 50 de metri, deja se vede că nu mai poate fi depășit. Câștigă la distanță mare față elvetianul și austriacul de locurile 2 și 3. Public in delir, ne uităm pe tabel să vedem timpul.  Nu e (încă) record mondial absolut. Dar e de juniori. Și e campion european. Aur, al doilea. 

Plângem (unii) ne îmbrățișăm, sărim. Strigăm. 

Mă uit la David la terminarea cursei, încă în apă, sprijinit de funia despărțitoare. Mi se pare că nu e emoționat, că se uită puțin peste public, peste pinii înalți, dincolo de tribune. Poate mi se pare. Poate voia mai mult. 

La ieșirea din bazin, salută cu același închin cu care ne-am obișnuit. De două ori, salută publicul. Ca un gentleman, dar cu surâsul pe buze, un salut demn de scenă. Aplauze. 

Din nou, vezi diferența enormă între fizicul lui si al celorlalți. Pare slab și firav. Dar nu e deloc. E o săgeată. “Una freccia sicura e gentile”, imi vine in minte expresia asta. 

Cred că David nu se compară cu alți campioni pentru că adversarul sau modelul său nu e altcineva, ci altceva. Cred că el se luptă direct cu apa. O înțelege, o atinge, o analizează, o cucerește. Așa cum pare că-și analizează, își cunoaște și își pregătește corpul. E dincolo poate de ce vedem noi. Și e de-abia la început. 

Al cui e David Popovici? Am citit tot felul de comentarii, de la mândria că-i român, că suntem și noi, ba că nu-l merităm sau că ne luăm o revanșă, din trecut, în viitor.

Cert e că el simte că e român. După premiere, a luat tricolorul și s-a înfășurat cu el. Nu am văzut alți campioni (din cele 5 finale de aseară) care să fi făcut așa ceva. Apoi, a fost singurul care s-a oprit sub tribuna noastră și ne-a făcut semn (el!) să ne dea autografe. I-am mulțumit și ne-a mulțumit și el. Ceea ce am văzut în ochii lui a fost politețe, bun simț și deschidere. Și multă hotărâre. Știe ceea ce face și știe că e abia la început. De aceea poate a și semnat “Popovici 2022”. The beginning of an era, aș adăuga. 

Deci, al cui e David, campionul român? E al celor pe care reușește să-i emoționeze. Ca domnul cu fetița pe care i-am intervievat după premiere: avea lacrimi în ochi, un român simplu, ca noi, din Italia. E al celor care îi vor urma exemplul, chiar pentru a face sport sau a crede în ceva. 

România nu crește (doar) cu mândria de a vedea campionii, la televizor. La televizor nu se văd sacrificiile și efortul constant. România crește cu fiecare copil care învață că efortul și plăcerea de a face ceva vor fi răsplătite. Nu (întotdeauna) cu medalii, ci și cu încurajări și inimă deschisă, împreună. 

Un campion adevărat e cel care are un echilibru interior. 

M-a impresionat un detaliu dintr-un articol despre David Popovici. Nu rămânea descumpănit sau descurajat de un faliment. Știa că e doar o etapă în drumul său.

Un delfin săgeată, dar cu cu picioarele pe pământ.

I rifugiati di ieri. E quelli di oggi. Una “luna di miele” che presto finirà?

 Rare volte, per parlare di una questione delicata come quella i rifugiati e dei loro diritti, ci si incontra intorno a un tavolo, o in una sala, insieme: istituzioni, esponenti del mondo accademico, giornalisti, membri della società civile. 

Eppure oggi è successo. In un pomeriggio romano afoso, nell’ispirata e splendida cornice della biblioteca della Fondazione Primoli, nel palazzo con lo stesso nome al centro della capitale. 

Non è stato un pomeriggio di lavoro “istituzionale”, con toni di circostanza, abbracci formali e bilanci edulcorati. 

È stato un cambio intenso di idee, ricordi ed esperienze, un bilancio un po’ amaro, a 70 anni dalla firma della Convenzione di Ginevra che coincide con 90 giorni dall’invasione russa dell’Ucraina.

Profughi di ieri e di oggi, profughi si serie A e di serie B, due sistemi di accoglienza nazionali - la Romania e l’Italia, una cornice di diritto internazionale e un quadro europeo lasciato troppo a lungo in un cassetto. 

Gli strumenti ci sono, giuridici, internazionali. Lo stesso si può dire dei concetti, veicolati nell’ambito politico come garanzia di rispetto dei valori in cui crediamo, o pensiamo di credere e sostenere. 

Ma poi, che succede ai confini del nostro spazio di “sicurezza”? Quanto lo spirito delle convenzioni (delle nostre convinzioni, dei concetti - bandiera) è ancora vivo è pieno di contenuto concreto? 

Questo è stato il nocciolo del dibattito di oggi, che si è rivelato un mosaico di interventi lucidi e multidisciplinari che si sono completati come i tasselli di un puzzle.

Meravigliosa la sala - biblioteca della fondazione Primoli, e calorosa l’accoglienza di Mons. prof. Patrick Valdrini. Emozionante l’intervento della professoressa Daniela Dunca (Univ. di Cluj) che è “scesa” dalla cattedra per raccontare i viaggi dei suoi studenti per salvare le famiglie ucraine oltre il confine. 

La Romania, quindi, ecco un altro confine dell’Unione, paese di emigrazione, si è trovata da un giorno all’altro con un milione di profughi. Come ha reagito? Ce lo ha raccontato con cifre e statistiche Radu Badita, dell’Ambasciata di Romania in Italia, insistendo sulla grande mobilitazione della società civile, compresa la diaspora romena. 

Precisi, disincantati  e taglienti gli interventi dei professori De Nardis, Coccia (Istituto di studi San Pio V) e Petrovic  (Univ. La Sapienza) sulla Convezione di Ginevra, l’evoluzione del concetto di profugo, il sistema di accoglienza in Italia, i paradossi e le debolezze delle strategie finora attuate. 

Antonio Ricci ha portato la luce dei riflettori sui numeri della crisi ucraina in corso e la differenza di trattamento tra i rifugiati di prima e quelli di oggi. 

Uno sguardo obiettivo (insieme a un’analisi completata di esempi concreti) è stato portato nel dibattito con l’intervento di Eleonora Camilli, giornalista di Redattore Sociale, da più di 10 anni osservatrice in prima linea delle drammatiche ondate di profughi. “Mai incontrata l’accoglienza calda e umana che ho visto in Romania”.

Ma quanto durerà questo risveglio di umanità? Sarà, come accennato da prof. Petrovic, una “luna di miele” temporanea? 

Viviamo in un mondo dove c’è un distacco tra le norme, le leggi decise dall’alto e quelle del buon senso, che rappresentano l’essenza della nostra umanità? Siamo, in parte, seguendo la metafora della professoressa Dunca, Antigoni moderne, pronte a metterci contro e disobbedire alle leggi della Città per non tradire la propria coscienza? 

Le risposte ci riguardano da vicino. E noi siamo parte della risposta.

Grazie per le foto alla collega Eleonora de Nardis. 

“Radici a metà”, la storia di 30 anni d’immigrazione romena in Italia alla Camera dei Deputati

 Pomeriggio proficuo oggi alla Camera dei Deputati, dove abbiamo presentato il nostro volume “Radici a metà - 30 anni di immigrazione romena in Italia”, grazie all’invito dell’on. Maria Teresa Baldini, deputata della Repubblica.

Con grande onore abbiamo accolto la presenza di Monsignor Siluan, vescovo della Chiesa Ortodossa Romena. Le parole di apprezzamento verso il nostro studio  ci hanno fatto sentire appagati. Significa vedere che il nostro lavoro da’ i suoi frutti e trova terreno fertile per riflessioni profonde. 

Abbiamo visto l’interesse da parte delle istituzioni, romene e italiane. Toccanti le parole dell’On. Baldini, che ha ricordato il lavoro delle tante donne romene che si prendono cura delle persone anziane e delle famiglie italiane. Un lavoro che va valorizzato, in un ambito che necessita una formazione adeguata, con conseguente riconoscimento nella società.

Un saluto istituzionale è stato portato dalla dottoressa Raluca Eclemea, vice capo missione dell’Ambasciata di Romania in Italia. Lei ha ricordato di come, negli ultimi mesi di guerra ai confini dell’Unione Europea, la Romania è diventata terra di accoglienza per oltre un milione migranti, di rifugiati in fuga dall’Ucraina. 

Con un approccio sociologico, Paolo de Nardis, presidente dell’Istituto San Pio V ha raccontato il momento in cui l‘Italia, negli anni ’80, si è scoperta, un po’ all’improvviso, un paese d‘immigrazione. E di come, un tassello alla volta, è caduto anche in Italia, negli stessi anni, il mito della Romania del “socialismo liberale” di Ceausescu. Ed ecco lì le premesse per un fenomeno che avrebbe portato all’arrivo di centinaia di migliaia di romeni in Italia, nei decenni successivi. “Ma siamo sulla buona strada per una normale convivenza”.

Da qui fino al discorso, un po’ complicato ma attualissimo, della cittadinanza, è solo un passo. Che è stato fatto dall’On. Flora Frate, sociologa di formazione, che segue da vicino i lavori in merito alla legge sulla cittadinanza, come membro della Commissione Affari Costituzionali. Quando arriverà la legge che permetterà ai ragazzi stranieri che hanno finito un ciclo scolastico, di diventare cittadini? La risposta, o forse la soluzione,,al di là degli studi e delle statistiche, è proprio lì, nel Parlamento. 

Entrando nel vivo della presentazione del volume, abbiamo preso la parola, a turno, noi, i curatori del libro, rispondendo alle domande della collega Daniela Mogavero, attenta lettrice del libro e, da oltre 15 anni, una delle giornaliste che più a fondo ha conosciuto e raccontato la collettività romena in Italia. 

Benedetto Coccia ha parlato dell’identità, come il fil rouge del volume. Chi sono i romeni in Italia, quali sono i loro valori e come riescono a trasmettere la lingua e la loro cultura alle future generazioni? E soprattutto, come si sentono, divisi tra le loro due radici? 

Partendo dalla survey curata da prof. Voicu, emerge così un aspetto rilevato, forse un po’ a sorpresa, dalla nostra ricerca. I romeni che vivono qui, al 46% si sentono cittadini europei. 

Una cittadinanza europea ma anche forti legami con la Romania e un rapporto talvolta burrascoso con la società di accoglienza. Un rapporto di “odi et amo”, di incomprensioni che man mano svaniscono, come sottolineato da Antonio Ricci, nel suo intervento. 

Io ho parlato del diritto di voto, degli ostacoli burocratici e della mancanza di interesse verso la partecipazione dei cittadini europei, non solo delle istituzioni italiane, o da parte dei politici, ma anche dei romeni stessi, la cui scarsa fiducia verso i loro rappresentanti costituisce un freno  perpetuato negli anni, tra i due paesi. Le cause dell’astensionismo, le strategie vincenti ma anche quelle destinate al fallimento sono state accensate, ma nel libro sono più ampiamente analizzate. 

Una profonda considerazione finale da parte di Luca di Sciullo, come conclusione dell’evento. L’incontro delle culture, come simbolo di apertura, parte dalla parola, ma anche dalla condivisione nei piccoli gesti, come la condivisione del cibo a una “mensa” metaforica. 

I confini diventano ponti e fonti di reciproco arricchimento. 

Grazie a tutti i partecipanti e coloro che hanno contribuito con la loro presenza a quest’incontro ponte. 

Un ringraziamento speciale per la sua presenza a prof. Bruno Mazzoni, che porta, attraverso il suo meraviglioso e titanico lavoro di traduzione, il talento degli scrittori romeni nelle librerie e nei cuori degli italiani.

Invitație la două evenimente de lansare a volumului „Rădăcini la jumătate. Treizeci de ani de imigrație românească în Italia”

Vă invităm la două evenimente de lansare a volumului „Rădăcini la jumătate. Treizeci de ani de imigrație românească în Italia”, care vor avea loc în luna mai în capitala Italiei. Volumul e promovat de Institutul de Studii Politice „S. Pio V” și realizat de Centrul de Studii și Cercetare IDOS. 

LUNI, 16 mai, de la ora 17:00 la Biblioteca Vaccheria Nardi, Via Grotta di Gregna 37 (zona Metro B. S. M. Soccorso)

JOI, 19 mai, de la ora 16:00 la Camera Deputaților, Palazzo Theodoli Bianchelli / Piazza del Parlamento 

Toți participanții vor primi gratuit volumul. 

Pentru participarea de la Camera deputaților, e necesară înregistrarea la idos@dossierimmigrazione.it până pe 16 mai 2022.

DESPRE VOLUM

 Treizeci de ani de imigrație românească în Italia”, vede lumina tiparului la mai bine de zece ani de la publicarea volumului „România. Imigrație și muncă în Italia”(Roma, 2008), urmat de „Românii din Italia între refuz și acceptare” (Roma, 2010), publicații realizate de IDOS pentru Caritas Italiana, care au contribuit în mod semnificativ la contracararea panicii și a prejudecăților cu privire la români, care au explodat în interiorul societății italiene în anul fatidic 2007, „annus horribilis” al românilor din Italia.

 Lansarea acestui al treilea studiu a fost posibilă grație disponibilității și interesului manifestat de către Institutul de Studii Politice „S. Pio V”, cu care IDOS a împărtășit obiectivul de a ajuta la realizarea unui tablou al imigrației românești în Italia, sub toate aspectele sale (pozitive sau negative), în termenii unei abordări corecte și obiective. Românii din Italia, care erau puțin sub 10.000 la Recensământul din 1991, au ajuns la cifra de aproape 1,2 milioane de prezențe în 2018 și alcătuiesc acum cea mai numeroasă comunitate străină de pe cuprinsul Peninsulei, cu 1.076.412 prezențe, echivalentul a 20,8% din totalul străinilor (figura 1). 

 Prezența românilor în Italia (1991-2021) Sursă: Centrul de Studii și Cercetări IDOS-Institutul de Studii Politice „S. Pio V”, Rădăcini la jumătate. Treizeci de ani de imigrație românească în Italia, Roma, 2022 E vorba de o prezență care a crescut de-a lungul anilor, caracterizată de o răspândire pe întreg teritoriul Peninsulei, asociată cu numeroși indicatori de integrare progresivă a cetățenilor români în Italia, o comunitate care se sprijină pe bază legături familiale strânse. 

 Acolo unde coeziunea familială nu a putut fi menținută, emigrarea femeilor a creat probleme sociale, de multe ori nerezolvate, care au dus și la campanii de „moral panic” menite să identifice o vină existentă în Italia ca alternativă (de unde și expresia „Sindromul Italia”), sau să le învinovățească pe persoanele direct implicate, care, în schimb, fac tot posibilul pentru a asigura familiei o stabilitate, o continuitate emoțională și un proces educativ de la distanță. Cu toate acestea, problema „lipsei de îngrijire” / care shortage și, prin urmare, a dublei vulnerabilități a mamelor și copiilor „rămași în urmă” / left behind, rămâne în mare parte nerezolvată. 

 Banca de date INPS / Institutul Național de Asigurări Sociale din Italia raportează existența a 602.312 lucrători români, dintre care 128.001 sunt lucrători casnici. Potrivit Labour Force Survey, există o diferențiere semnificativă de gen: femeile sunt angajate în principal în serviciile casnice, ca muncitoare necalificate în servicii de curățenie în birouri sau locații comerciale și în sectorul hotelier, angajate pe post de cameriste și chelnerițe; bărbații, în patru din zece cazuri, lucrează în construcții (în special ca zidari). Nu întâmplător, așadar, sectoarele cu cei mai numeroși angajați sunt cel al construcțiilor (20,1%), serviciilor pentru familii (19,6%) și agricultura (7,3%). 

Potrivit datelor din 2020, în două treimi din cazuri (68,9%) românii lucrează ca muncitori necalificați, față de 29,8% dintre italieni; în timp ce doar 5,9% din 100 reușesc să ocupe o profesie calificată (față de 39,1% dintre italieni). Această condiție se ameliorează doar parțial, în cazul în care angajatul are studii superioare. 

 Numărul românilor din sectorul antreprenorial este în creștere: 50.230 de proprietari de afaceri din Italia sunt născuți în România, dintre 30.426 activează în construcții. În ultimii ani, antreprenoriatul românesc și-a găsit o nouă limfă vitală datorită deschiderii progresive către noi domenii de activitate, impulsionată de rolul tot mai activ al femeilor românce. 

 În 2020, valoarea adăugată generată de lucrătorii străini în Italia s-a ridicat la 146,7 miliarde de euro, adică 9,5% din PIB, iar ținând cont că românii din Italia reprezintă acum 20,8% din prezența străină, rezultă că aceștia contribuie cu cel puțin 2% din PIB-ul italian în fiecare an. Criza pandemică (cu diferitele restricții, închiderea temporară a frontierelor, carantinele și activarea certificatelor verzi), a însemnat o lovitură grea pentru muncitorii sezonieri români și a produs o înrăutățire a condițiilor de muncă și a posibilităților economice ale rezidenților permanenți, favorizând la scurt timp un val temporar de repatrieri, a cărui sustenabilitate va fi evaluată în anii următori. 

 Așa cum reiese din sondajul nostru online, în ​​ciuda faptului că a suferit episoade sporadice de discriminare, majoritatea comunității de români se simte integrată și pe deplin acceptată în societatea italiană; legăturile create de-a lungul timpului au făcut ca Italia să devină pentru ei aproape o a doua casă, sentiment care este evident mai ales în rândul tinerilor, care, de multe ori, au dificultate în a se defini în întregime și în mod exclusiv români sau italieni. 

Complexitatea identitară a celor care fac parte din doua generație, sentimentul de a fi „jumătate-jumătate” prin hrănirea și deschiderea către două rădăcini socio-culturale, reprezintă o valoare adăugată în societatea globalizată de astăzi, în care viitorul lor cu greu se va limita într-un orizont îngust ca cel delimitat de Italia şi România. Rezultatele sondajului online (2020/2021). 

Sursă: Centrul de Studii și Cercetări IDOS-Institutul de Studii Politice „S. Pio V”, Rădăcini la jumătate. Treizeci de ani de imigrație românească în Italia, Roma, 2022.

În cele din urmă, întrebați despre percepția propriei identități, majoritatea românilor intervievați au declarat că se simt mai degrabă „cetățeni europeni”. Probabilitatea de a se declara „europeni”, mai degrabă decât „imigrant român” sau „român stabilit temporar în Italia” sau „(viitor) cetățean italian”, crește direct proporțional cu nivelul de studii și cu timpul petrecut în Peninsulă.

La "Ora României" pe Radio Romania International ASCULTĂ EMISIUNEA INTEGRAL

Pe 18 aprilie am participat la emisiunea ORA ROMÂNIEI, pe Radio România Internațional,  realizată de Mihaela Dincă Băjănaru.

Emisiunea a fost dedicată prezentării volumului nostru “Rădăcini la jumătate. Treizeci de ani de imigrație românească în Italia”, realizat de Centrul de Studii și Cercetări IDOS, de la Roma, cu participarea unui colectiv de cercetători şi profesori români şi italieni. 

Alături de mine, invitații emisiunii au fost doi dintre autorii volumului, profesor universitar emerit Dumitru Sandu – doctor în sociologie și dr. Bogdan Voicu - sociolog, cercetător ştiinţific gradul I la Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii al Academiei Române și profesor asociat la Catedra de Sociologie a Universității "Lucian Blaga" din Sibiu.

Puteți asculta integral emisiunea AICI:

RadioRomaniaInternational · Ora diasporei 18.04.2022