Napoli pentru mine a fost o enigmă deslușită doar într-o mică parte, un oraș care vorbește o limbă pe care puțini o înțeleg, ca o doamnă cu origine nobilă, care a pierdut averea familiei dar încă are bijuterii de preț, puse în vitrină pentru vizitatori și un potențial ferecat, un farmec rezervat doar cunoscătorilor.
Vă povestesc cum a fost o zi la Napoli, intr-o toamnă târzie și ce mi-a rămas în desaga cu amintiri, impresii și fotografii.
❗️Plus 10 sfaturi cu “ce trebuie să faci musai la Napoli intr-o zi”, rețetă personală.
Când ieși de la gară, dis de dimineață, te “arunci” în prima “pasticcerie” pe care o vezi, să guști una sfogliatella sau chiar un babà, dacă ești foarte curajos (nu am fost). Dar mai ales (eu!) să servesc o cafea adevărată, un espresso negru, tare, în ceașcă fierbinte. Fără zahăr, așa cum se cuvine unui espresso adevărat. Dacă te așezi la masă, afară, plătești diferența pentru serviciul respectiv, explică o casieră destul de grăbită. Mă uit: mesele și scaunele afară sunt ude de la ploaie, deci servim tot în picioare și suntem gata să începem aventura noastră de o zi la Napoli.
Am luat-o pe străduțe lăturalnice, nu prea curate, cu clădiri amorțite și întunecoase, cu vitrine mici din fața barurilor pline cu cornuri și gustări reci. Oameni ai străzii care abia s-au trezit, își adună lucrurile, alături trec grăbiți bărbați eleganți spre birouri. La un bar e coadă afară, “colazione cornetto e cappuccino un euro”, imigranți din alte colțuri ale lumii, vânzători ambulanți uniți de aburii calzi ai unei căni cu lapte și cafea, și de o privire satisfacută: “poate să înceapă o nouă zi!”
Mergem mai departe, cu pas grăbit, începe o ploaie timidă, google Maps ne trimite pe un parcurs ocolit, înconjurăm, uite o piață mohorâtă, dar dacă trec mai multe tramvaie înseamnă că e bine, spre centru e pe acolo.
O biserică monumentală în față, pe jumătate acoperită cu schele, în renovare dar șantierul pare oprit de ani buni. O caut pe hartă, apoi încerc să mă dumiresc dacă se poate vizita sau nu, dar nici măcar nu imi dau seama unde ar putea fi intrarea. Așa că mergem mai departe, spre primul obiectiv pr care ne-am propus să-l vedem: Domul.
Spre Dom ajungem pe Via dei Tribunali, o stradă îngustă dar foarte utilă pentru noi. De aici putem ajunge la mai multe locații din agendă: Pizzeria di Matteo (loc consiliat de Cornelia!), la o poștă să ridic ceva numerar de la bancomat (nu prea poți cumpara cu cardul la Napoli, de știut) și la un magazin de îmbrăcăminte pentru fiica-mea (fiecare cu a lui).
Ne împărțim, două la poștă și una la magazinul cu haine abia deschis. E rand la Atm. Dar așa ma simt de-a casei, mă amestec și eu printre cei de la coadă și încerc să fiu tot una cu ei, pornind de la dialect. Adică dau din cap și surâd, chiar dacă nu înțeleg tot, statul la coadă dimineața ne unește. In fața mea o femeie de culoare, vorbește in perfect dialect napoletan, și o altă femeie, cred get beget napoletană, e la telefon. Înțeleg că cineva din familie tocmai a fost diagnosticat cu Covid și trebuie să meargă in farmacie să cumpere medicamente. Aflu toată lista cu sprayuri, antibiotice, vitamine. Instinctiv începem să menținem distanța intre noi, just in case.
La Di Matteo, pe via dei Tribunali, deja au pus in vitrină mini pizza, crochete de cartofi, supli de orez și alte bunătăți. Căscăm ochii (cu oarecare poftă), dar e prea devreme. Promitem că ne vom întoarce (dar nu am mai apucat, frenezia orașului ne-a dus pe alte cărări).
(Va urma)
Nessun commento:
Posta un commento