Pandemie, tipare și depășirea lor

 Ieri am fost la un eveniment literar la Roma: un Festival dedicat literaturii feminine. 

Cred că e prima oară când intru și stau intr-o sală de teatru/ cinema, din 2019. Ultima oară a fost la teatrul Odeon, la București, unde am organizat prezentarea, pentru prima oară în România, a piesei “Soții”, a companiei Frosini/ Timpano. 

Atunci, ca și acum, sala era plină. Deși s-a intrat pe bază de green pass, și toată lumea a stat cu mască, am avut o senzație de claustrofobie, de angoasă, pe care am reușit să o depășesc, datorită bucuriei de a fi martor, in sfarsit, la o “renaștere”. 

Ca o primăvară toamna. Octombrie a început cu Salonul de carte de la Torino, unde publicul însetat de cultură și revederi era “in mișcare” și un Festival cu dezbateri și săli de teatru pline: la Roma.

Și mai fain, evenimentul s-a desfășurat in cartierul Pigneto de la Roma, un cartier in plină expansiune creativă, de la periferie, nu departe de casă, ceea ce mi-a alimentat entuziasmul. 

Așadar iată-mă aseară, la teatrul Cinema Avorio, ca sa urmăresc dialogul între doua scriitoare italiene în vogă, Chiara Gamberale și Giulia Caminito. 

Ambele au vorbit despre ultimele lor romane și protagonistele fiecăruia, Adele și Gaia, intr-un interviu “in oglindă”, alternat. 

Am plecat cu câteva întrebări și subiecte de meditație: 

- cât de diferite sunt adolescentele de azi față de cele de ieri? Cât și cum a schimbat tehnologia tipologiile umane? 

- limbajul interior: avem oare (cel puțin) două tipologii de limbaj, de discurs, unul pe care îl folosim in societate, altul interior, cum se întâmpla cu Adèle, care se reconectează la trecutul ei prin activarea inconștientă a dialectului meridional? 

- vom ști mai multe despre pandemie din creațiile literare care vor urma, decât din expunerea obsesivă la furtuna mediatica din ultimii aproape doi ani? Ce va fi diferit fata de ce s-a scris deja, față de un Manzoni sau un Camus?

- scriitorul poate despărți opera lui de angajamentul civil, de activism?

-sunt copii născuți, metaforic vorbind,  din “grembo paterno” (titlul romanului Chiarei Gamberale) pântecul tatălui sau din “grembo materno”, pântecul mamei?

- lipsurile din copilărie ne fac să nu știm să ne bucurăm de ceea ce reușim sa obținem, ca Adulți? Să rămânem blocați în tiparul “Senzaniente”, “Fărănimic”, un fel de al doilea nume pentru Adele?