Cea mai buna pizza din Napoli

Napoli, partea a doua 

Napoli, partea a doua

Pentru foto faine și mai multe, intrați pe Facebook aici (unde puteți da Like sau follow dacă doriți).

Rămăsesem la “Di Matteo”, despre care v-am spus că, deja de la 11 începea să etaleze in vitrinele de afară bunătăți pentru toate gusturile: pizzette, supli, calzoni…

Între timp, pot constata și măiestria, puterea de convingere a proprietarilor de magazine de haine de pe via dei Tribunali, - precum si prețurile mici.

Eram cât pe ce sa ieșim cu plasa plină cu un trening, un palton și doua perechi de pantaloni. Pe care ar fi trebuit sa le purtam cu noi pana diseară. Am rezistat tentației si ne-am salvat doar cu un trening care “mama, la Roma si pe internet costa dublu si nu îl găsești așa!”, dar care a ajuns să cântărească mult mai mult, spre sfârșitul zilei.

Obiectivul meu era Domul, pe care l-am întrezărit lateral pe o străduță, -cred ca era faimoasa via Toledo, - înainte sa facem un ocol pentru a găsi intrarea principala.

Oh, păcat de frumusețea impunătoare a Domului, care nu are parte de o piață amplă, pe măsură! Oricât am încercat sa-l fotografiem întreg, tot nu am reușit decât în mod nesatisfăcător.

Catedrala e ca un puzzle cu surprize: a înglobat in dreapta o Biserică - muzeu unde se găsesc relicvele (altel spus Tezaurul) Sfântului Ianuarius (San Gennaro, patronul orașului si al tuturor napolitanilor din lume), iar in stânga biserica din sec IV, Santa Restituta, cu urme de arhitectura romană, de pe vremea împăratului Constantin, unde se găsește si un baptisteriu considerat cel mai vechi di Europa.

Dacă aș putea indica o cheie de înțelegere a orașului Napoli, aici ar fi.

San Gennaro e mai mult decât un sfânt, mai mult decât un martir ucis de Diocletian in 305, mai mult decât patronul orașului. E ca o forma de energie care a plăsmuit orașul, si pe locuitorii săi.

De trei ori pe an, are loc miracolul lichefierii sângelui sfântului. O ceremonie care a rămas aceeași timp de secole, din 1389. Fiola sigilată in care este păstrat sângele coagulat este arătată credincioșilor, si balansată pentru a se putea vedea mișcarea lichidului. O batistă albă, fluturata de episcop, anunță înfăptuirea miracolului. Nu se întâmplă întotdeauna, iar credincioșii sunt convinși ca depinde de vremuri și de rugăciuni.

Ei bine: miracole, eroi, credințe și ritualuri, care devin uneori superstiții, dar și convingerea că acel oraș e special pentru ei: iată cheile de înțelegere cu care ieși din Catedrală și cu care poți pleca, mai departe, in explorarea orașului criptat.

O paranteză: rufele întinse la uscat, deasupra străzilor, mai ales tricourile albastre ale echipei Napoli, sunt, aproape sigur, lăsate anume pentru a da atmosfera tipică pe care o caută turiștii. Vrei poze de Instagram cu rufele? Poftim!

Următoarea oprire, în itinerarul nostru turistic, e, bineînțeles, strada San Gregorio Armeno, la fel de des întâlnită pe Instagram ca acel murales cu San Gennaro modern, di piața de lângă Universitate.

San Gregorio Armeno e străduța unde poți admira, fotografia si cumpara figurinele celor mai cunoscute personaje ale momentului. Chiar din noiembrie, găsești ieslea tradițională, de Crăciun, îmbogățită cu vipuri naționale si internaționale: Merkel, Obama, Salvini etc.

Nu poti sa nu iei câteva amulete “porta fortuna”, cum ar fi brelocuri cu cornuri roșii care alungă ochiul rău, practic la fel de eficient eca o rugăciune către San Gennaro, dacă ar fi sa-i asculți pe napoletani.

Pe San Gregorio Armeno am descoperit biserica cu același nume (va dați seama in câte orașe avem o biserică armenească? La noi, la Botoșani, la Iași ..).

Aici mi s-a întâmplat cel mai ciudat episod din ziua mea la Napoli.

Am intrat in biserică, unde rămâi efectiv cu gura căscată, atât e de frumoasă e arhitectura si de strălucitoare decorațiile in stil baroc. Făcând turul bisericii, ajungem in fata altarului unde sunt păstrate relicvele Sfintei Patrizia. Când admiram pictura capelei, vine o măicuța si ia o fiola ca cea a Sf. Gennaro, o aduce în fața noastră si începe sa o balanseze, rostind rugăciuni. Practic, o ține exact in dreptul feței, si înauntru, vedem un lichid roșu care se mișcă.

O senzație de wow ne cuprinde pe toți care suntem acolo, o mâna de turiști, printre care ai câțiva asiatici. Luați prin surprindere de ce se întâmplă la jumătate de metru, cred că ne ardeau pe toți degetele sa imortalizam momentul, dar nimeni nu a îndrăznit sa filmeze cu celularul sau sa facă fotografii. Am respectat acel moment si ne-am simțit cred privilegiați sa asistăm la ritual.

Ne ia ceva timp să ne revenim și ne întoarcem la forfota de pe Via Gregorio Armeno, apoi pe Via Toledo, printre vitrine si tarabe colorate.

Foame. Deja. Am identificat pe trip advisor, în apropiere, cea mai tare pizzerie din Napoli si, cum aveam sa ma conving după, probabil “din lume”. Când va gândiți la pizza, țineți minte doua cuvinte: Pizzeria Sorbillo.

Credeam ca nu vom apuca sa intrăm, nu aveam programare si deja era coada, la 12:30. Dar am reușit si am avut partea de o experiența culinara de neuitat. O pizza perfectă. Nici nu va zic, trebuie sa mergeți sa o gustati.

Da, la ieșire, ideea era sa continuam cu obiectivele următoare, dar ne-am oprit răpuse pe bancă, efectiv aveam nevoie de timp pentru a digera la “Diavola”.

Încet încet, cu precauție aproape, am ajuns la Spaccanapoli, strada vedeta pe Instagram pentru ca se vede efectiv cum “împarte” orașul in două. Un must see.

(Va urma cu a treia si ultima parte, când va voi dezvălui unde am băut cea mai buna cafea si am văzut cea mai faină stație de metrou “din lume”)

 Napoli, partea a doua 

A cosa servono le Rivoluzioni? “Ottantanove” - Frosini/Timpano

 A cosa servono le rivoluzioni? Se tutto torna poi, a come era prima? 

Ieri grande successo per “Ottantanove” della compagnia Frosini Timpano all’India di Roma. Una sala piena, gente entusiasta di essere di nuovo a teatro. Sorrisi dietro le mascherine. Green pass e fila, cellulari pronti alla mano per controlli e poi un altro controllo, ma va tutto bene, è la nuova normalità se conservi la sciarpa rossa, o quel capello chic da intellettuale e attivista. 

Se di solito non si fa spoiler della fine di uno spettacolo, io questa volta non vorrei fare lo spoiler del suo inizio. Perché funziona davvero, quell’inizio. Sveglia, mettiti a pensare.   Rivoluzione. 

Invasioni, dibattiti sull’identità di genere, conflitti poi i complotti, invisibili, incompleti? 

Il fil rouge della rivoluzione si intreccia con quello della storia francese e del teatro, un continuo paragone tra noi (italiani, popolo di artisti e sognatori) e loro (francesi, popolo di rivoluzionari, autori di magnifiche prese, come quella della Bastiglia ma anche nel senso più ampio, concreto o metaforico della parola). 

La storia -così come la conosciamo - è frutto di racconti (dei vinti? Non è un cliché già superato?) ma anche di interpretazioni, come quella dei fumetti che possono plasmare la mente di un bambino di 8 anni che riceve il primo libro da suo padre, in regalo. Un ricordo nitido e dettagliato come il prezzo di 18.000 lire. 

La storia, di nuovo, diventa così un distillato di ricordi e personaggi eroici, di date precise, con contorni che cambiano in base alla fantasia o alla necessità di questo o quest’altro regime. Un teatro in teatro, confezionato in una sala reale dove sono appese le teste mozzate che colano sangue. Vive la France! Vive la Révolution! 

Una rivoluzione che vuole rovesciare tutto, ricreare tutto, usando il metro della ragione (e seguendo i propri interessi). Bellissima la descrizione della nuova divisione del tempo decisa dal regime rivoluzionario. Ora ci sembra una barzelletta ma fa venire i brividi come tutte le regole imposte dai regimi arrivati al potere dopo sanguinose rivolte. 

I giacobini e Marat, il nuovo martire di cui il nuovo potere ha bisogno: dopo quanto tempo il loro ricordo sparisce, quanto dura il culto del nuovo regime, cosa sopravviverà? Le idee, gli ideali, i ricordi sanguinari, i discorsi o le barzellette? 

E’ il teatro? Quanto rivoluzionario può essere e ha una data di scadenza? Un decennio, un secolo? Fa venire più brividi uscire da una sala di spettacolo con delle domande esistenziali o scendere in piazza perché la sola parola “rivoluzione” e “libertà” ci eccitano? 

Libertà? Da cosa, per fare cosa? Per diritti ovviamente. Ma poi per quali diritti? Quelli da ottenere rispettando “l’ordine pubblico” e la legge. 

(Poi c’è la libertà di andare a teatro, magari dopo un aperitivo preso avvolto in quella sciarpa rossa e con la foto profilo del Che Guevara sui social).

Le parole sì, quelle rimangono e circolano, come ci ha fatto capire in maniera straordinaria Elvira un quel monologo in francese (no, è italiano!) 

Poco poco, piano piano, passo a passo. 

È anche questa una modalità di fare la rivoluzione o le rivoluzioni. Con le parole? Con i simboli? Con gli eroi? 

Ogni generazione ha la rivoluzione che si merita e che si cerca! Quanto è chic, vero, Greta con la sua sciarpa e il suo how dare you, Marat, chi? Red revolution, Green revolution scegliete il colore. 

Io non sono una rivoluzionaria, non mi fido dei “rivoluzionari eroi”, di gesti plateali, di “rovesciamo tutto”. È il terreno fertile per far diventare una società un immenso palcoscenico, dove si muore per davvero. Ma non mi fido nemmeno di chi alza il braccio con nostalgiche idee nere, rosse, bianco gialle. 

Mi fido delle domande e delle risate sincere. E di chi le sa provocare. E loro sanno provocarle.

E uscendo dall’India, una domanda si è fatta sentire ad alta voce tra gli spettatori che commentavano: “Come cazzo hanno fatto a ricordasse tutte quelle date e nomi?” 

👏

Elvio Frosini 

Daniele Timpano 

Marco Cavalcovi

Foto: Cosimo Trimboli 

Napoli, orașul cu zeci de fețe

 Napoli pentru mine a fost o enigmă deslușită doar într-o mică parte, un oraș care vorbește o limbă pe care puțini o înțeleg, ca o doamnă cu origine nobilă, care a pierdut averea familiei dar încă are bijuterii de preț, puse în vitrină pentru vizitatori și un potențial ferecat, un farmec rezervat doar cunoscătorilor.

Vă povestesc cum a fost o zi la Napoli, intr-o toamnă târzie și ce mi-a rămas în desaga cu amintiri, impresii și fotografii. 

❗️Plus 10 sfaturi cu “ce trebuie să faci musai la Napoli intr-o zi”, rețetă personală. 

Când ieși de la gară, dis de dimineață, te “arunci” în prima “pasticcerie” pe care o vezi, să guști una sfogliatella sau chiar un babà, dacă ești foarte curajos (nu am fost). Dar mai ales (eu!) să servesc o cafea adevărată, un espresso negru, tare, în ceașcă fierbinte. Fără zahăr, așa cum se cuvine unui espresso adevărat. Dacă te așezi la masă, afară, plătești diferența pentru serviciul respectiv, explică o casieră destul de grăbită. Mă uit: mesele și scaunele afară sunt ude de la ploaie, deci servim tot în picioare și suntem gata să începem aventura noastră de o zi la Napoli. 

Am luat-o pe străduțe lăturalnice, nu prea curate, cu clădiri amorțite și întunecoase, cu vitrine mici din fața barurilor pline cu cornuri și gustări reci. Oameni ai străzii care abia s-au trezit, își adună lucrurile, alături trec grăbiți bărbați eleganți spre birouri. La un bar e coadă afară, “colazione cornetto e cappuccino un euro”, imigranți din alte colțuri ale lumii, vânzători ambulanți uniți de aburii calzi ai unei căni cu lapte și cafea, și de o privire satisfacută: “poate să înceapă o nouă zi!”

Mergem mai departe, cu pas grăbit, începe o ploaie timidă, google Maps ne trimite pe un parcurs ocolit, înconjurăm, uite o piață mohorâtă, dar dacă trec mai multe tramvaie înseamnă că e bine, spre centru e pe acolo. 

O biserică monumentală în față, pe jumătate acoperită cu schele, în renovare dar șantierul pare oprit de ani buni. O caut pe hartă, apoi încerc să mă dumiresc dacă se poate vizita sau nu, dar nici măcar nu imi dau seama unde ar putea fi intrarea. Așa că mergem mai departe, spre primul obiectiv pr care  ne-am propus să-l vedem: Domul.

Spre Dom ajungem pe Via dei Tribunali, o stradă îngustă dar foarte utilă pentru noi. De aici putem ajunge la mai multe locații din agendă: Pizzeria di Matteo (loc consiliat de Cornelia!), la o poștă să ridic ceva numerar de la bancomat (nu prea poți cumpara cu cardul la Napoli, de știut) și la un magazin de îmbrăcăminte pentru fiica-mea (fiecare cu a lui).

Ne împărțim, două la poștă și una la magazinul cu haine abia deschis. E rand la Atm. Dar așa ma simt de-a casei, mă amestec și eu printre cei de la coadă și încerc să fiu tot una cu ei, pornind de la dialect. Adică dau din cap și surâd, chiar dacă nu înțeleg tot, statul la coadă dimineața ne unește. In fața mea o femeie de culoare, vorbește in perfect dialect napoletan, și o altă femeie, cred get beget napoletană, e la telefon. Înțeleg că cineva din familie tocmai a fost diagnosticat cu Covid și trebuie să meargă in farmacie să cumpere medicamente. Aflu toată lista cu sprayuri, antibiotice, vitamine. Instinctiv începem să menținem distanța intre noi, just in case. 

La Di Matteo, pe via dei Tribunali, deja au pus in vitrină mini pizza, crochete de cartofi, supli de orez și alte bunătăți. Căscăm ochii (cu oarecare poftă), dar e prea devreme. Promitem că ne vom întoarce (dar nu am mai apucat, frenezia orașului ne-a dus pe alte cărări). 

(Va urma)

“Autorul va dispărea” - întâlnire cu Doina Ruști

 Doina Ruști e foarte simpatică. 

Ne-am întâlnit cu ea la Goethe Institut din Roma, în seara asta. A prezentat a doua ediție a romanului său “Omulețul Roșu” ( l’Omino Rosso) apărut la Sandro Teti Editore. 

In carte e vorba de lumea unei scriitoare de prin 2000, în România, care începe să cunoască, atât din punct de vedere personal cât și profesional, Internetul.

 Între real și virtual, un roman vizionar s-ar putea spune, având in vedere ca a apărut in 2004!

Am aflat că ideea de a scrie romanul i-a venit în timpul unei vizite la Muzeul din București, unde a văzut un portret al negustorului de prin ‘700 Aretio, “înstărit și arogant, dar transpirat in efortul a poza pentru pictorul respectiv ”, întruchipa “unalt mod de viața spre care eu nu aveam nicio ușă deschisă”.

O “întâlnire capitală” pentru Doina Ruști, care și-a propus atunci, in fața acelui tablou,  să publice “un roman confesiv în care sa nu se vadă efortul sau aroganța celui care publică / pozează”.

Dragoste in chat din anii 2000, personaje metaforice ca “omulețul roșu”, tineri descurcăreți deveniți IT-iști in post comunism, momente de răscruce pentru noi toți, la care fiecare s-a adaptat cum a putut, cu costurile de rigoare. 

“Credeam ca voi muri de foame” - a spus la un moment dat scriitoarea, povestind despre acei ani, “luminosii ani 2000”. 

Sunt diferite moduri de a muri de foame, sunt diferite tipuri de foame. Fiecare epocă are foamea ei. 

“Acele lucruri pe care le consideram reminiscențe ale unei lumi trecute există, intr-o formă diferită. E o continuare a lucrurilor pe care o numim de obicei inerție. De-a lungul vieții mele lungi mi-am dat seama că lucrurile rele din tinerețea mea nu au dispărut ci s-au transformat”. 

Un sentiment de resemnare?

Acum, lumea virtuală din “Omulețul roșu”, a devenit reală, în pandemie. Si nu e poate cum ne-am fi imaginat sau dorit, cu soluții smart pentru toate problemele.

 Sau depinde de noi, cum o interpretăm sau folosim?

Mai spune Doina Ruști: “Activitatea desfășurată online, in pandemie, mi-a dat o stare depresivă, există o singurătate pe care nu cred ca aș fi anticipat-o atunci, și care e sfâșietoare”.

Între chat online și era Tinder, cum vede viitorul sub semnul tehnologiei? Scriitoarea spune sincer că ar deveni bogată dacă ar ști dinainte.

Dar, în literatură: “cred ca autorul va dispărea. Lumea caută pe cuvinte cheie, caută idei, deci acesta e modul de a citi acum.  Cu siguranță, toate romanele scrise până acum  vor fi adunate intr-un singur loc și vom caută fraze care interesează cititorul, despre pisici, de exemplu. Așa am putea de exemple găsi pasaje fermecătoare fără ca sa știm cărui autor aparțin”. 

Și totuși, dincolo de tristețea care ar putea fi vizibilă din cuvintele de mai sus, Doina Ruști mi s-a părut o eternă ființă curioasă, cu ochii vii, cum bine spunea cineva, autoarea unui roman care pare un altfel de “Alice în țara minunilor”, dar o țară virtuală, care chiar trebuie să existe dacă știi să o cauți.

Pandemie, tipare și depășirea lor

 Ieri am fost la un eveniment literar la Roma: un Festival dedicat literaturii feminine. 

Cred că e prima oară când intru și stau intr-o sală de teatru/ cinema, din 2019. Ultima oară a fost la teatrul Odeon, la București, unde am organizat prezentarea, pentru prima oară în România, a piesei “Soții”, a companiei Frosini/ Timpano. 

Atunci, ca și acum, sala era plină. Deși s-a intrat pe bază de green pass, și toată lumea a stat cu mască, am avut o senzație de claustrofobie, de angoasă, pe care am reușit să o depășesc, datorită bucuriei de a fi martor, in sfarsit, la o “renaștere”. 

Ca o primăvară toamna. Octombrie a început cu Salonul de carte de la Torino, unde publicul însetat de cultură și revederi era “in mișcare” și un Festival cu dezbateri și săli de teatru pline: la Roma.

Și mai fain, evenimentul s-a desfășurat in cartierul Pigneto de la Roma, un cartier in plină expansiune creativă, de la periferie, nu departe de casă, ceea ce mi-a alimentat entuziasmul. 

Așadar iată-mă aseară, la teatrul Cinema Avorio, ca sa urmăresc dialogul între doua scriitoare italiene în vogă, Chiara Gamberale și Giulia Caminito. 

Ambele au vorbit despre ultimele lor romane și protagonistele fiecăruia, Adele și Gaia, intr-un interviu “in oglindă”, alternat. 

Am plecat cu câteva întrebări și subiecte de meditație: 

- cât de diferite sunt adolescentele de azi față de cele de ieri? Cât și cum a schimbat tehnologia tipologiile umane? 

- limbajul interior: avem oare (cel puțin) două tipologii de limbaj, de discurs, unul pe care îl folosim in societate, altul interior, cum se întâmpla cu Adèle, care se reconectează la trecutul ei prin activarea inconștientă a dialectului meridional? 

- vom ști mai multe despre pandemie din creațiile literare care vor urma, decât din expunerea obsesivă la furtuna mediatica din ultimii aproape doi ani? Ce va fi diferit fata de ce s-a scris deja, față de un Manzoni sau un Camus?

- scriitorul poate despărți opera lui de angajamentul civil, de activism?

-sunt copii născuți, metaforic vorbind,  din “grembo paterno” (titlul romanului Chiarei Gamberale) pântecul tatălui sau din “grembo materno”, pântecul mamei?

- lipsurile din copilărie ne fac să nu știm să ne bucurăm de ceea ce reușim sa obținem, ca Adulți? Să rămânem blocați în tiparul “Senzaniente”, “Fărănimic”, un fel de al doilea nume pentru Adele?