15 august 2022, Foro Italico, Roma
La 18:06 David Popovici sare în bazinul central, super favorit, iar după 1’42”97 stabilește un nou record, mondial la juniori, câștigând si a doua medalie de aur europeană în 48 de ore!
VIDEO AICI: https://fb.watch/eXBOEEoZg0/
Am intrat, cu 25 de minute înainte, în tribuna Monte Mario, la doi pași de standul de plecare start, cu emoții la maxim. În minte cu zeci de știri, comentarii, titluri de articole citite în ultimele săptămâni despre revelația înotului mondial: David Popovici.
Românul David Popovici, pentru noi, motiv de mândrie și extaz. Deja adoptat de italieni și de presa din Peninsulă (Il Messaggero a scris că nu mai e “doar” român, e un campion “al nostru”).
Prima oară, pentru mine, la o competiție de înot internațională. Atmosfera incendiară, în timp ce în bazin se fac ultimele încălziri înainte de programul seral, care se respectă la minut, la secundă. Muzică antrenantă, public plin de entuziasm, grupuri de suporteri de toate națiile.
Pe lângă italieni, cei mai numeroși evident, sunt suedezii (printre primii la medalii), îmbrăcați în galben, francezi, câțiva spanioli, câțiva greci. Si mulți români. Ne vedem, ne zâmbim, fluturăm tricolorul. Majoritatea sunt români din Italia, unii cu copii în brațe și ochi umezi de emoții. Deși încă nu a început marea finală.
Sunt prevăzute 5 finale, 5 semifinale și 5 ceremonii de premiere. În două ore și puțin. Cea mai așteptată e “200 m freestyle men”. A lui David.
În fața noastră, trec spre vestiare campionii, după încălzire. O paradă de vikingi suedezi, gladiatori italieni, corpuri perfecte, sculptate, asemenea statuilor grecești.
E 18:05. Nici nu știu când a trecut prima finală, Butterfly women, calculăm secundele până începe finala lui David.
Iată-i, unul după altul, finaliștii de la 200 m. Ultimul chemat și prezentat cu onoruri e el, favoritul cursei, pe culoarul 4. Cel rezervat campionilor. Din glasul comentatorului, se înțelege cât de multe așteptări sunt legate de finală și cât de iubit e deja. Îl aplaudă toți, inclusiv cele două adolescente italience de lângă noi, în stanga, și familia de belgieni din dreapta noastră.
David e concentrat, se vede. Serios. E primul care, imediat ce intră la marginea piscinei, își scoate tricoul alb și începe să arunce cu apa din bazin pe el. Primul contact. Se uită înainte. Apoi, se bate pe piept, încălzindu-și muschii. Un ritual precis, pe care am învățat deja să-l cunoaștem.
Se dă startul! Sunt câteva secunde, singurele, de liniște absolută. Un șuierat specific al publicului, după start, când toți concurenții plonjează. Apoi, două secunde și începe muzica, antrenantă, și comentariul speakerului, in engleză si italiană, in crescendo.
Primul bazin, prima întoarcere, iar David se detașează deja de grup. “Oare vom avea un nou record?”, se întreabă comentatorul, in timp ce publicul urmărește cursa cu sufletul la gură.
Românii din tribună strigă, flutura steagul, “Hai David” sau “Vai, Dàvid”, în italiană cu accentul pe a, nici nu mai contează. Si nu doar românii strigă și-l încurajează! La finala de 100 m, la recordul mondial al românului, strigătul publicului de pe Foro Italico a atins 117.5 decibeli, ca “un jet care decolează”.
A doua, a treia întoarcere, David se distanțează și se văd brațele lui largi, subțiri, cum taie apa efectiv. E o diferență perceptibilă și de noi, care nu ne pricepem la inot de campionat.
E diferit, înoată diferit. Ușor, sigur și (mi se pare mie, de sus) calm. Ca un dans, ca un delfin care survolează suprafața apei.
Ultimul bazin, ultimii 50 de metri, deja se vede că nu mai poate fi depășit. Câștigă la distanță mare față elvetianul și austriacul de locurile 2 și 3. Public in delir, ne uităm pe tabel să vedem timpul. Nu e (încă) record mondial absolut. Dar e de juniori. Și e campion european. Aur, al doilea.
Plângem (unii) ne îmbrățișăm, sărim. Strigăm.
Mă uit la David la terminarea cursei, încă în apă, sprijinit de funia despărțitoare. Mi se pare că nu e emoționat, că se uită puțin peste public, peste pinii înalți, dincolo de tribune. Poate mi se pare. Poate voia mai mult.
La ieșirea din bazin, salută cu același închin cu care ne-am obișnuit. De două ori, salută publicul. Ca un gentleman, dar cu surâsul pe buze, un salut demn de scenă. Aplauze.
Din nou, vezi diferența enormă între fizicul lui si al celorlalți. Pare slab și firav. Dar nu e deloc. E o săgeată. “Una freccia sicura e gentile”, imi vine in minte expresia asta.
Cred că David nu se compară cu alți campioni pentru că adversarul sau modelul său nu e altcineva, ci altceva. Cred că el se luptă direct cu apa. O înțelege, o atinge, o analizează, o cucerește. Așa cum pare că-și analizează, își cunoaște și își pregătește corpul. E dincolo poate de ce vedem noi. Și e de-abia la început.
Al cui e David Popovici? Am citit tot felul de comentarii, de la mândria că-i român, că suntem și noi, ba că nu-l merităm sau că ne luăm o revanșă, din trecut, în viitor.
Cert e că el simte că e român. După premiere, a luat tricolorul și s-a înfășurat cu el. Nu am văzut alți campioni (din cele 5 finale de aseară) care să fi făcut așa ceva. Apoi, a fost singurul care s-a oprit sub tribuna noastră și ne-a făcut semn (el!) să ne dea autografe. I-am mulțumit și ne-a mulțumit și el. Ceea ce am văzut în ochii lui a fost politețe, bun simț și deschidere. Și multă hotărâre. Știe ceea ce face și știe că e abia la început. De aceea poate a și semnat “Popovici 2022”. The beginning of an era, aș adăuga.
Deci, al cui e David, campionul român? E al celor pe care reușește să-i emoționeze. Ca domnul cu fetița pe care i-am intervievat după premiere: avea lacrimi în ochi, un român simplu, ca noi, din Italia. E al celor care îi vor urma exemplul, chiar pentru a face sport sau a crede în ceva.
România nu crește (doar) cu mândria de a vedea campionii, la televizor. La televizor nu se văd sacrificiile și efortul constant. România crește cu fiecare copil care învață că efortul și plăcerea de a face ceva vor fi răsplătite. Nu (întotdeauna) cu medalii, ci și cu încurajări și inimă deschisă, împreună.
Un campion adevărat e cel care are un echilibru interior.
M-a impresionat un detaliu dintr-un articol despre David Popovici. Nu rămânea descumpănit sau descurajat de un faliment. Știa că e doar o etapă în drumul său.
Un delfin săgeată, dar cu cu picioarele pe pământ.
