Povești din București, cu miniecler în pandemie

 povești din București: 311, minieclerul, parizerul și coada

Octombrie 2021 

Am ajuns la București, așa cum spuneam, exact în ziua când s-au introdus noile restricții. În prima zi când a devenit obligatorie masca pe stradă. Recunosc, nu am venit pentru o vacanță, ci cu treabă. 

A fost prima oară când nu m-am întâlnit cu prietenii pe care voiam de mult să-i văd. Nu am ieșit la terasă seara la un pahar de vin, sau la un restaurant cu mici, ciorbă, salată de vinete sau la un spectacol cu muzica Live, ah ce mi-ar fi plăcut!

Am reușit sa ma bucur, între o alergare și alta, de un ceai caaald cu iasomie pe Magheru, am tras o fugă la Cărturești Carusel, o plimbare prin centru…

Am mai făcut ceva ce mi-am dorit de mult. 

Am luat 311 de la Rosetti! Autobuzul studenției mele. Casă - facultate. Pe atunci, Științele Politice erau la sediul vechi, intr-o clădire cu clase mici și podele care scârțâiau. 

Neschimbat, 311,  l-am urmărit când întoarce la stânga, spre capătul de linie, îmi aminteam cum așteptam in frig, seara, oameni obosiți și îngrămădiți, cu zecile, calculam unde o sa oprească, toți cu speranța sa prindem un loc și să nu fim printre ghinioniștii lipiți de uși, până în Titan.

Minieclerul. 

Tot în căutare de amintiri, am intrat intr-o cofetărie goală, cu o vânzătoare plictisită și un urs enorm de pluș asezat comod pe unul din scaune, în fata unei mese goale. 

M-am uitat pe rând: savarine, amandine, cremsnit, tarte. Mama ne făcea câte o surpriză și ne aducea, când eram copii, la Botoșani, prăjitura preferată pentru fiecare, de la cofetăria de pe bulevard. A mea era eclerul. 

Dusă de amintiri, cer un miniecler din vitrină. mă trezește brusc la realitate doamna de la tejghea. 

Mă măsoară de sus în jos: “un mini ecler? DOAMNE, n-am mai auzit așa ceva”. Casc ochii să înțeleg rostul, ea continuă, de data asta cu un zâmbet ușor in zeflemea, identificabil sub masca sub nas: “doar un miniecler?” Ahh, înțeleg că e prea puțin, cred că musai e sa cumperi de la 5,6 în sus, habar n-am. dar nu zic nimic. Cântărește minieclerul bombănind, 3 lei si 20 bani. Plătesc și mulțumesc. L-am împărțit in două, minieclerul. O parte ca desert, a doua cu cafeaua de dimineață. 

Parizerul “cu gust de parizer”

La Mega image, o doamnă elegantă, vopsită blond, de vreo 60 de ani, a rugat-o pe vânzătoare să-i dea “un salam cu gust de salam, cum era odată, din ăla adevărat. Un parizer adevărat. “Nu chestii light ca cele de azi”. Vânzătoarea a zis că ea nu prea mănâncă salamuri, si că tot ce e parizer acolo are gust de parizer. Am luat niște sarmale cu varză afumată. 

Coada 

La un magazin pe șoseaua Mihai Bravu s-a făcut o coadă afară, că era cu număr de clienți limitat înăuntru, din cauza pandemiei. M-am asezat la coadă, parcă era ca pe vremuri, a mai venit lume și eram la un moment dat vreo 6, 7 persoane. 

Țineam rândul pentru altcineva, așa că am lăsat un bătrânel și un tânăr cumsecade să treacă înainte. 

Exact când era rândul meu, se bagă in față un tată- ditamai bărbatul, înalt, cu fiica lui. Ii zic ca eram înainte. Zice: “da, știu”. Și o împinge pe fii-sa în magazin, imi blochează intrarea. Totul, sub privirea mea (neputincioasă) și uimită. 

In rest, totul bine la București. 

Frunze faine, toamnă caldă, chioșcuri RATB cu casierițe la datorie, centrul vechi cu tineri pe skate-uri, cupluri de îndrăgostiți sau turiști pierduți, panouri mari si colorate peste blocuri cutii de chibrituri.